Profesiune de credinţă (T. Cassio)

Din purã pasiune şi punând interesele materiale pe ultimul plan, mi-am dedicat aproape 24 de anişori acestui ziar, „comunist”, cum s-a exprimat cu mult umor un cititor, fãcând aluzie la faptul cã mult timp nu şi-a schimbat aspectul. În vreo 17-18 din ei, duminicã de duminicã am plecat de acasã, stând pe baricade la redacţie pânã în zori, cu previzibila consecinţã a înstrãinãrii faţã de copii, a destrãmãrii cãsniciei. Dar nu am rãmas chiar singur, avându-i alãturi pe i fidelissimi cititori care nu s-au plictisit de mine timp de peste douã decenii. Ei sunt singura mea avuţie dupã toatã truda, deşi nu mi-ar fi stricat sã fi avut ceva la saltea, mai ales acum când repetatele derapaje existenţiale m-au pus la colţ. Dar, aşa cum m-am nãscut în fundu’ gol, tot aşa voi pleca, nimeni pe lumea asta nu a plãtit epiderma, minunata piele care ne înveleşte. Aş vrea sã le spun cititorilor: adio, dar rãmân cu voi, însã asta nu mai depinde doar de mine. Cicã se mai înfãptuiesc miracole, mã uit la cãţeluşele mele cu care împart blidul cum dau din coadã, probabil îmi aprobã gândul de-abia înfiripat. Mâine este o nouã zi şi vom vedea. Vom trãi şi vom spera. Doamne ajutã!