Cu ce rămânem după Euro

Ronaldo şi Portugalia. Sau invers?

Eram de partea Franţei în finala EURO, dar în momentul schimbării lui Ronaldo m-am sucit. Nu am făcut-o nici înduioşat de lacrimile lui Cristiano, deşi am fost, nici revoltat de faultul lui Payet. Intrarea acestuia din urmă a stârnit mai multă emoţie decât era cazul doar pentru că era vorba de Ronaldo, aşa că imediat a fost suspectat de premeditare! De fapt, dintr-un anumit unghi, la reluare, se poate vedea că accidentarea este cauzată de formarea unei pârghii la contact, cu piciorul portughezului prins pe pământ. Payet intervine iniţial la minge cu dreptul, dar vine cu celălalt picior fără menajamente şi-l ia cu fulgi cu tot, deci o fază care n-ar fi trebuit să rămână nesancţionată. Oricum, cu fault sau fără fault dictat, accidentarea tot rămânea. Am simţit atunci că echipa lusitană are o şansă mare de a se exprima liber, fără un lider deseori sufocant în dorinţa de a face prea mult. Mai degrabă această dorinţă a fost benefică venind de pe bancă. Aşa se face că, în teren, un coechipier care în mod normal n-ar fi călcat iarba în preajma mingii la o lovitură liberă, a avut ocazia să arate ce ştie. Până la urmă, tactica Portugaliei de-a lungul turneului nu a fost mult diferită de cea a României în ’94, chiar dacă noi am fost mai eficienţi până la un punct, câştigând destule meciuri, cu Hagi mai influent decât Ronaldo, care avea el nevoie de mingi de la coechipieri, unele dintre ele risipite prea uşor, amintiţi-vă de cele cu Polonia. Şansa lusitanilor a reprezentat-o antrenorul, Fernando Santos gândind totul pe termen lung, pentru a muta magistral în finală cu Eder. Acesta, ca Goetze în Brazilia, a decis finala fără să fie protagonist în turneu. Revenind la Ronaldo, deşi nu a fost declarat jucătorul competiţiei, pentru că nici n-avea cum, Balonul de Aur va fi al lui. Câştigător a două trofee majore, ar putea fi concurat doar de… Pepe! Nu sunt un simpatizant al său, dar nici hater (persoană care urăşte şi se manifetă ca atare, mai ales în mediul online). Are talent cu carul, beneficiază şi de calităţi fizice de excepţie, dar este şi stăpânit de o vanitate exagerată, de o păguboasă şi permanentă nevoie de a acapara lumina reflectoarelor. “Aveam nevoie să câştig ceva şi cu Portugalia” nu-i o exprimare întâmplătoare…

Franţa

Naţiunea franceză mi se pare cea mai chinuită din Europa. Organizarea Euro era antamată de multă vreme, dar mulţi francezi, implicaţi sau nu, abia aşteptau să se termine. Cu bine, dacă se putea. Iar „bine” însemna ceva mult mai important decât să câştige les bleus. Din punctul ăsta de vedere, Franţa n-a fost o perdantă. Cu greu ne putem imagina desfăşurarea logistică uriaşă care a însoţit această competiţie. Singurii răniţi s-au înregistrat în confruntările dintre suporteri, altădată semn de proastă organizare, sau atunci când o banală petardă a fost aruncată într-o zonă special amenajată pentru fani. De câte ori nu vi s-a întâmplat în pieţele noastre, în ajun de An Nou, să vă speriaţi pentru că un „glumeţ” a dat o petardă? Dar nu s-a stârnit nicio busculadă, lumea nu s-a călcat în picioare fugind în toate părţile, nu v-aţi ales cu membre sau coaste rupte! Acolo aşa s-au petrecut lucrurile, iar asta spune multe despre cum este afectat mentalul colectiv al francezilor. Din toate aceste considerente, cred că naţiunea franceză merita satisfacţia câştigării titlului european.

Dar din punct de vedere sportiv? Lloris n-o să fie reţinut în galeria marilor portari, dar şi-a făcut bine treaba, chiar autodepăşindu-se (Stancu şi Finnbogasson ar putea depune mărturie!). Fundaşii laterali erau ca Raţ al nostru, cu perioada de garanţie depăşită, iar centralii s-au tot schimbat între ei, în căutarea formulei perfecte, nicicând găsite. La mijloc, doar Matuidi a fost cât de cât constant. Iar în finală, când vedeam un jucător de culoare longilin, cu un fuleu formidabil, trecând ca prin brânză de câte 2-3 portughezi, tresăream: s-a trezit Pogba! Aiurea, era Sissoko, jucător retrogradat cu Newcastle. Cât despre Pogba, dacă va plăti cineva suma aia ameţitoare care se vehiculează, atunci fotbalul chiar a luat-o razna şi se va prăbuşi precum domeniul imobiliar, când o garsonieră dintr-un cartier bucureştean ajunsese să coste mai mult ca una din centrul multor oraşe vest-europene! Mai departe, a sclipit Payet, care era văzut de mulţi jucătorul turneului după faza grupelor, numai că apoi s-a pierdut, deloc întâmplător. Nu degeaba nu s-a consacrat până la vârsta asta, îi lipseşte arderea aia interioară care te face campion, pe care de exemplu Ronaldo o are. Griezmann da, chapeau, a fost pe merit jucătorul şi golgeterul turneului, chiar dacă asta e o palidă consolare. Am ajuns şi la cuplul Giroud – Gignac, adică acolo unde chiar se putea face diferenţa între locul 1 şi 2. În ‘98, când Franţa devenea campioană mondială, beneficia de un alt cuplu insipid, Guivarc’h – Dugarry (un gol tot turneul, al celui de-al doilea). Aceştia s-au schimbat unul pe altul în finala cu Brazilia, în timp ce pe bancă au fost uitaţi mânjii Henry şi Trezeguet, testaţi cu succes, în sunet de goluri, pe parcursul turneului. Atunci, Guivarc’h şi Dugarry au fost salvaţi de Zidane, cu cele două celebre goluri cu capul, acum Griezmann şi-a văzut o lovitură de cap scoasă eroic de sub bară de Rui Patricio, în timp ca alta a lins transversala. Cu Benzema în lot, cred că Franţa făcea cu adevărat diferenţa şi nu mai stătea la mâna norocului.

Nisa…

Prea repede după Euro, teroarea s-a întors printre cetăţenii francezi. După un turneu trăit cu frica în sân, francezii câştigaseră ceva mai important decât trofeul, dar ceea ce s-a întâmplat la Nisa ne arată că simpla sărbătorire a unui eventual succes ar fi fost un pericol în sine.

Marile puteri

Germania – Campioana mondială a încercat să ia şi titlul european cu atacanţi din Turcia în lot. Poate şi pentru că unul dintre cei mai talentaţi jucători ai generaţiei sale, Reus, a ratat şi acest turneu final, după cel mondial. În două meciuri consecutive şi eliminatorii, nemţii au făcut henţ cvasiintenţionat în careu. Prea multe chestii care i-au tras în jos.

Italia – Peste aşteptări, nu din valoare, ci din ştiinţă. Cum ar fi arătat oare squadra azzurra cu cei mai valoroşi jucători ai săi, Marchisio şi Veratti?

Spania – N-a fost suficientă dezamăgirea din Brazilia, pentru ca del Bosque să schimbe stilul. A pierit pe limba ei. Nolito, o dezamăgire majoră. Superficială la înfrângerea cu Croaţia, şi-a complicat viaţa cam la fel ca Barcelona când a pierdut cu Real. În loc de Portugalia, adversară pe care o domină tradiţional, a primit în optimi Italia.

Anglia – Cădere dureroasă, de sus, acolo unde o cocoţase multă lume. Generaţia mânjilor nu numai că nu era coaptă, dar la fiecare ieşire din cercul lor, englezii par neadaptaţi la ce joacă restul lumii. În insulă, nicio echipă de top nu mai are antrenor băştinaş, poate ar fi cazul să se mişte lucrurile şi la naţională. Pe Daum deja l-au pierdut…

Debutantele

Până la urmă, ideea unei competiţii extinse, care să permită accesul mai multor echipe naţionale, a fost un succes. Practic, toate ţările aflate în premieră la un turneu final s-au prezentat onorabil, unele atingând faze nicicând visate. Jucătorii au înţeles să răspundă cu onoare emoţiei populare de acasă, au venit dispuşi să lupte, să se sacrifice, să nu dezamăgească. Iată, Albania, singura debutantă care nu s-a calificat din faza grupelor, şi-a trecut totuşi în palamares o victorie, în timp ce înfrângerile suferite au fost marcate de oarecare ghinion. În meciul cu Elveţia, deşi au jucat aproape o oră în inferioritate, albanezii erau cât pe ce să egaleze pe final, apoi, în a doua partidă, Franţa a reuşit să deblocheze tabela abia în minutul 90! Ulterior, nici jocul rezultatelor nu a compensat respectiva doză de ghinion, aşa că albanezii s-au întors la Tirana, acolo unde au fost primiţi ca nişte eroi. În optimi s-au oprit Irlanda de Nord şi Slovacia, dar ultima e debutantă doar pe hârtie, căci fosta Cehoslovacie are un titlu european la care au contribuit şi fotbalişti slovaci. De neînchipuit, în sferturi a ajuns Islanda, care n-a mai putut face încă o minune în faţa gazdelor, iar până în semifinale a avansat Ţara Galilor, aceasta egalând astfel, din prima încercare, cea mai bună performanţă europeană a… Angliei!

Noi

Înainte de a trage, într-un rând, şi concluzia în ceea ce ne priveşte, să remarcăm că adversarele noastre din preliminarii, Irlanda de Nord şi Ungaria, au trecut amândouă de grupe, Ungaria chiar câştigând-o pe a sa! Şi atunci, cam pe unde ne situăm noi? Păi, împreună cu Suedia, suntem cel mai bun loc 4! Deci, cum ar veni, ăi mai şmecheri dintre fraieri. Atât.