Găselniţa lui Federer

Greu de uitat lecţia de geometrie de la finala masculină de la Cincinnati. Ştiu, Federer a experimentat acel atac la fileu pe serviciul adversarului  pe parcursul întregului turneu, dar acum îl avea în faţă pe liderul mondial, inexpugnabilul Novak Djokovic. La 34 de ani (şi-a făcut un cadou, câştigând primul turneu jucat la această vârstă!), când mulţi îl vedeau jucând doar de plăcere, Federer îi bate consecutiv la un Master pe Murray şi Djokovic, adică primii doi în lume la acea oră, fără set pierdut, fără să-şi cedeze serviciul, ba chiar fără să le ofere şansa unor mingi de break! Iar ca să nu fie monoton, a mai venit şi cu o inovaţie! Ştiu că abuzul de semne de exclamaţie e contraindicat, dar punctul mi se pare banal în contextul ăsta. Aşadar, ce a făcut Federer, din timp în timp, pe serviciul doi al adversarilor? Păi, geometrie… Să trasăm o linie imaginară de la jucătorul aflat la serviciu, până la „T”-ul advers, aceasta fiind traiectoria scurtă la serviciu. Cealaltă linie imaginară uneşte tot jucătorul aflat la serviciu cu colţul opus al careului de primire, aceasta fiind traiectoria lungă. Un fel de colţul scurt şi colţul lung de la fotbal. Dacă tot am făcut analogia cu fotbalul, ce face portarul când scapă atacantul spre poartă? Iese ca să – expresie consacrată – îi închidă unghiul. Ei bine, exact asta a făcut şi Federer: a avansat până în imediata apropiere a careului de primire, întâmpinând serviciul de parcă acel careu era o masă de ping-pong. Avantajul e că, ajutându-se de rachetă, are anvergura de a ajunge în oricare dintre colţuri. Dezavantajul este că trebuie să lovească din drop, aproape ca la ping-pong, numai că, dacă există vreun jucător de tenis de câmp cu îndemânarea necesară pentru a face aşa ceva, atunci numai Federer poate fi alesul. Iar mingea se întorcea atât de rapid peste fileu, încât adversarul abia ateriza după serviciu! Fantastică găselniţă a unui sportiv atins de geniu!